Pentru mine pescuitul la Dunare este intotdeauna o mare provocare, de aceea astept si savurez cu mare placere fiecare iesire, care e unica in felul ei. Am avut partide de referinta, in care pestii atacau aproape orice naluca, iar la finalul zilei, epuizati si totodata multumiti, ne faceam deja planuri pentru urmatoarea partida. Apoi a urmat o sesiune grea, in care pestii parca au intrat in pamant si, mai mult, vremea capricioasa chiar ne-a pus viata in pericol. Tocmai de aceea este, de fapt, atat de frumos. Dunarea ne poate oferi de fiecare data altceva, niciodata nu este la fel. Este, daca vreti, ca o femeie frumoasa, sofisticata, pe care cu greu o intelegi, dar de care te indragostesti pe loc.
Asta ii spuneam prietenului meu Radu in timp ce pregateam si planuiam urmatoarea iesire la Dunare. Era una tematica, in care salaul si somnul erau tintele principale. Niciodata nu poti fi expert, sa te pui direct pe pesti din prima, dar daca se intampla, inseamna ca te asteapta alte cateva partide in care cu siguranta pestii se vor lasa cautati.
Avat intepat la pilker, la cel putin 70 m de mal
Am studiat cu atentie evolutia apei din ultimele zile si am tras cateva concluzii. Pestele va manca cam asa: il gasim pe apa mica, guma o sa faca legea si supra-lestarea va fi arma noastra secreta. Da, bun planul, sa vedem insa daca ne putem tine de el. Niciodata nu mi-am urmat strategia pana la capat, pentru ca nu ai de unde sa stii exact ce va urma, ce intalnesti pe apa si ce oportunitati iti ofera ziua de pescuit. In fond si noi suntem niste pradatori si cum orice pradator profita de o situatie favorabila, e normal sa procedam in consecinta.
Ajunsi la Dunare ne dam seama ca am anticipat corect si am diagnosticat bine apa: curent puternic, apa foarte mare, culoare perfecta, iarba multa in prag, deci in mare planul nostru era bine facut si nu trebuia decat urmat pas cu pas.
Iesim in larg si gonim spre primul loc, ales inca de pe drum: o padure in mijlocul Dunarii, mai exact un mic deal acoperit de apa dupa construirea barajului, in care curentul loveste cu putere, astfel incat plumbajul jigurilor de maxim 3 oz pe care le aveam la noi era practic egal cu zero. Insistam din toate pozitiile si cu greu reusim sa ne ancoram in 2-3 puncte, nici intr-un caz cele mai bune, si nu reusim decat niste agataturi printre copaci.
Desi nu primdeau la fel de bine ca pilkerele, oscilantele grele au adus ceva avati
Nu se poate sa nu avem niciun atac, locul da peste in astfel de conditii, insa ce-i drept nu l-am intalnit niciodata atat de greu de abordat si mai ales cu asa un curent puternic. La un moment dat ne lasam tarati pana intr-o zona unde curentul parca se mai domolea putin si copacii binevoitori de pe fund ne tin ancora captiva pentru o perioada. Parca locul acesta este mai abordabil si prindem repede cativa salai, exact asa cum ne doream, insa minunea nu dureaza mult si, in ciuda eforturilor noastre, nu mai reusim sub nicio forma sa ramanem in zona. Curentul parca este tot mai puternic de la o ora la alta si pescuitul nostru devine din ce in ce mai dificil. Incepem sa ne gandim deja la alt loc, unde sa incercam alta strategie, un loc care sa ne permita sa il exploram cu echipamentul pe care il aveam la noi si unde, evident, sa facem o partida de vis.
Deodata ne dam seama ca in zona si-au facut simtita prezenta niste avati, dar atacurile erau destul de discrete. Radu zice ca inainte sa plecam ar vrea sa dea cateva maini sa vada daca poate prinde un exemplar mai „imbracat”. Desi asta nu facea parte din plan, sunt perfect de acord cu schimbarea, cu toate ca nu aveam niciun chef de avateii care zburdau pe langa noi. De fapt, nici nu erau chiar asa aproape de noi, pentru ca baietii se scaldau la o distanta destul de mare de locul unde ne-am putut ancora.
Stau si privesc detasat la Radu care se chinuia efectiv sa lanseze in zona fierbinte. Dupa cateva lansari departe de adevar, incercam sa ne ancoram mai in larg, pentru o mai buna abordare. Degeaba, curentul foarte puternic ne trimite la loc, in ciuda greutatii exagerate a ancorei noastre. Ne repozitionam cu promisiunea ca data viitoare ancora va cantari cel putin dublu si incerc si eu, mai mult de curiozitate, sa vad daca nu reusesc sa ajung la avatii care, parca in ciuda noastra, si-au intetit atacurile.
Salaii capitali au fost scopul aventurii noastre
Aleg un Thrill, un vobler care are ceva greutate si care poate fi lansat mai bine ca orice alt vobler de talia lui. Sunt aproape, prind cativa avati, un pastrav, dar frecventa capturilor nu ma multumeste deloc. Ii zic lui Radu ca mai mult nu poate lansa si ca poate incerca totusi cu ceva pilkere. Desi nu a mai dat niciodata cu asa ceva, e dispus sa incerce si accepta provocarea. Ma intreaba cum se da cu ele, pentru ca, fara miscare, fara vibratie, fara gust, fara miros ii parea trage un creion prin apa. Cum sa prinda peste cu asa ceva?
Cu neincrederea care i se putea citi pe fata, se incumeta si face prima lansare spre mijlocul fluviului. Vad surprinderea cu care se uita la mine, nevenindu-i sa creada la ce distanta a lansat Ecopilker-ul de 40 de grame.
„-Merge ca glontul” , imi zice si nu apuca sa dea cateva ture de mulineta in blana, ca ii si sare lanseta din mana. „ -Oooooaauuuu!!!”, exclama surprins de atacul care era sa-l lase fara bat, si scoate repede avatul care a atacat la cel putin 70 de metri de barca. Multumit de reactia lui Radu vis-a-vis de pilkerul in care nu a avut incredere, trec la aparat si ii fac repede cateva poze. Nu apuc sa pun aparatul la loc in barca, ca aud din nou in spatele meu: „Oauuuu, ce tare frate, altul!!!”…scot iar aparatul si imi fac meseria. Ma aplec peste bancheta sa pun de data asta aparatul in husa, cand aud din nou: „….bip, bip, bip, asta a fost mare si s-a dus in bip, bip. Lasa aparatul la indemana ca ii omoram azi la pilkere!!!” . Fara sa mai stau mult pe ganduri cotrobai in trusa si aleg ceva similar, o oscilanta grea care sa evolueze la fel si sa poata fi lansata departe. Prind si eu, insa nu atat de bine ca Radu care e in transa. Incepem sa discutam despre eficienta acestor naluci si despre faptul ca nu sunt atat de apreciate pe cat ar trebui sa fie. Cred ca tine de increderea pescarilor si de faptul ca nu sunt foarte populare. Cei mai multi dintre noi stiu ca sunt eficiente mai mult iarna, atunci cand pescuim in ape foarte adanci, insa se pare ca nu e deloc asa, partida noastra fiind in plina vara, iar pilkerele le evoluam la o palma sub pelicula, in viteza maxima de recuperare.
Dupa cateva ore de delir, in care am facut lansarea si avatul, am zis ca ar trebui sa cautam un loc unde sa putem da la salau, asta ca sa nu deviem prea mult de la planul facut acasa. Zis si facut. Plecam mai departe la doar cativa km si gasim un loc unde se invartea apa, loc ce permitea abordari din mai multe pozitii. De aici nu se poate sa nu luam salau si, de ce nu, chiar somn. Incercam si tatonam din aproape in aproape fiecare bucata de prag si gasim o pozitie care promite. Da, din acest unghi o sa prindem cu siguranta, e prea fain! Asa a si fost, am prins salai si somni, insa spre final vedem niste avati zbenguindu-se in larg, o provocare la care niciunul dintre noi nu a putut rezista. Am sarit imediat pe cutia cu pilkere si am trecut la treaba. Nu pot sa povestesc ce a urmat pentru ca unii pot crede ca exagerez, insa sa prinzi la fiecare lanseu parea ceva atat de normal, incat, pentru moment, am crezut ca asa este, de fapt, pescuitul.
Am incheiat ziua in glorie, multumiti de experienta noastra si de faptul ca am gasit o solutie salvatoare intr-o zi ce putea fi una ratata, o zi in care curentul foarte puternic al Dunarii ne-a dat de furca. De aceea e bine sa fii flexibil, sa nu tii orbeste de ce ai stabilit acasa, pentru ca la pescuit e ca in viata: socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ.
La final nu pot decat sa sper ca v-am convins sa incercati aceste naluci putin cautate, care, chiar daca nu spun nimic de pe raft, sunt foarte eficiente in anumite conditii, iar daca odata experimentati o partida reusita de avat la pilker, cu siguranta nu vor mai lipsi din arsenalul vostru. Fir intins!
